Filă din Jurnalul unei Găini flegmatice

17 Decembrie 2007

Cocoşul n-avea somn şi a trezit toată gospodăria cu un Cucurigu!!! impertinent.

Gospodarul a intrat în grajd şi Porcul a scos un sunet ascuţit, speriat de lumina puternică. Toate suratele mele erau pe scară, alături de mine, însă unele împinse de foame, altele de curiozitate au ieşit în curte să redescopere iarba verde. Eu am decis să mai rămân pe scară câteva ceasuri, îmi place să dorm până târziu.

Nici nu ştiu cât era ceasul când, deşi rămăsesem singură pe scară şi îmi plăcea liniştea ce era implicată de această temporară singurătate, la rândul meu, împinsă de foame am coborât molcom de pe scară. Nu am putut să îmi iau micul dejun format din cereale integrale în linişte; numai cotcodăceală peste tot. Cocoşul nostru neastâmpărat s-a plictisit şi el de atâta cotcodăceală inutilă şi a plecat în curtea din spate să caute viermişori. A revenit dezamăgit, s-a confruntat cu Bismarck, curcanul şef şi a pierdut. Eu m-am dus în cuibar şi am ouat. Celălalte găini cotcodăceau la mine cum că nu fac îndeajuns de multe ouă, însă nu le-am băgat în seamă.

Fără să îmi dau seama, trecuseră câteva ore bune când gospodarul ne-a adus gustarea de prânz... Varză cu melcişori. Eu sunt vegetariană şi varza mă balonează... Astfel am luat un al doilea mic dejun, format tot din cereale integrale: porumb, grâu şi orzoaică. Măcar am mâncat în linişte, eram singură din nou. După masă am dat şi eu o raită prin curtea din spate, profitând de faptul că Bismarck îşi făcea siesta. Speram să găsesc o parceluţă nescormonită de iarbă verde proaspătă, însă suratele mele neastâmpărate mi-au luat-o înainte de dimineaţă. M-am mulţumit să ciugulesc dintr-o frunză de morcov veştejită.

Mai trecuseră câteva ore bune când am simţit nevoia să scarmăn în gunoi, este foarte relaxant, mai ales că îmi camuflează ridurile de pe picioare. Am plecat molcom spre grămada de gunoi, însă nu am fost deloc surprins să o găsesc asaltată de toate jivinele din curte. M-am simţit uşor dezamăgită, niciunul dintre ei nu profita la maxim de gunoiul proaspăt. Am aşteptat tăcută să mai plece o parte din mulţimea de jivine netrebnice. Era deja întuneric când am rămas singură pe grămada de gunoi. Eram uşor satisfăcută, fiind singură, înconjurată de atâta gunoi umed. Ameţită de atâta plăcere nu am sesizat cât timp a trecut. În întunericul intens ce s-a aşternut peste grămada de gunoi nu mai distingeai curca de găină. M-am aventurat singură în căutarea potecii ce ducea înapoi la grajd. Auzisem în cotcodăceala de dimineaţă că ar umbla Dihorul (criminal de găini în serie al cărui profil psihologic nu vreau să îl descriu, mă înspăimântă prea tare) prin zonă şi sentimentul meu nu era tocmai unul de securitate. Câinele a apărut în calea mea şi a lătrat în semn de prietenie. M-a escortat elegant până în grajd, iar eu i-am cotcodăcit în semn de mulţumire.

În grajd o găină roşie era cotcodăcită în semn de apreciere de celălalte găini... Cocoşul era în depresie, găina roşie tocmai anunţase că era cloşcă iar el nu îşi aducea aminte să fi fost împreună cu ea în ultimele săptămâni... Îl bănuia pe Bismarck, însă nu îşi permitea un test de paternitate. S-a angajat totuşi în a avea grijă de găina roşie pe toată perioada în care avea să clocească. Eu m-am dus din nou în cuibar, atâta scormonit în gunoiul cu efect terapeutic m-a epuizat.

Am moţăit uşor, dar măcar am ouat. Era târziu, am cinat singură, suratele mele şi celălalte jivine dormeau. Din nou am mâncat cereale integrale însă mai puţin decât de obicei, n-aş vrea să mă îngraş, poate îi vin idei gospodarului şi mă bagă în supă. M-am urcat pe scară fără să le trezesc pe celălalte şi am adormit greu, frământată de evenimentele de peste zi.

Mâine o iau de la capăt.

Cotcodac

.

Gânduri

Oare blondele sunt atât de proaste... cam dur cuvântul ăsta... să spunem naive, precum se spune? Mă întreb cum se simte o blondă când cineva face o glumă pe seama naivității sale... Oare se simte jignită, se supără? Până la urmă adevărul doare... dacă e spus cum trebuie, iar dacă nu, atunci nu mai e adevăr.
Sunt într-o sală plină de studenți. MINT! Sunt întradevăr într-o sală, însă nu e plină de studenți. Sunt doar 45. Mai avem și 1 bucată profesoară binevoioasă care iubește matematica și ar vrea ca și noi să o iubim de asemenea (matematica). Probabil nu la fel de mult precum ar vrea cei 45 de studenți să ia examenul în sesiune.
Suntem totuși aici și asta spune mai multe decât trebuie. Cei 45 de studenți privesc atent spre tablă, iar în paralel privesc chipul profesoarei și încearcă sau nu să îi asocieze un sentiment, mai mult sau mai puțin onorabil.
De ce avem sentimente? NU, roboții nu au sentimente și NU, nu avem cel mai mare creier dintre mamifere. Sentimentele ne fac slabi sau puternici? Nimeni nu vrea să fie slab, toți vor putere. Ce să faci cu puterea, dacă tot o să mori la un moment dat...și o să o pierzi bineînțeles. cel mai puternic om din lume o să moară, ca noi toți de altfel... Ne va păsa oare că a murit cel mai puternic om din lume? Probabil că da, numai dacă l-am cunoscut. De ce ne pasă doar de oamenii pe care îi cunoaștem? Unora nu le pasă nici de aceia. Cum văd oamenii lucrurile? Oamenii apreciază un om care a fost alcoolic timp de 12 ani (timp în care le-a făcut viața un calvar multor oameni: familie, prieteni, cunoscuți) apoi nu se știe cum, a reușit să se lase de băutură și nici măcar nu se gândesc la un om care nu a băut niciodată și a mers la muncă zi de zi timp de 12 ani pentru le asigura odraslelor sale un viitor... Nimic ieșit din comun.
Asigurăm viitorul generațiilor următoare. așa se spune. Ce poți să asiguri la viitor? Dacă nu știi ce se va întâmpla, cum poți să te asiguri că nu se va întâmpla ceea ce are să se întâmple? Și dacă totuși știi ce are să se întâmple și previi acel lucru, se mai consideră că ai știut ce se va întâmpla din moment ce nu s-a mai întâmplat?
Cei 45 de studenți au început să vorbească între ei. Li se pare că le sunt încălcate drepturile pentru că profesoara binevoioasă insită să își termine de predat lecția. Nu e vina ei că cei 45 de studenți au întârziat 15 minute la curs. Nici a studenților, au venit tocmai de pe colină...unii.
Și totuși, ne așteaptă un parțial dificil... Noi să fim sănătoși

Gânduri în ora de Physics

Suntem oameni şi oamenii mor. Nu e un lucru pe care îl putem evita sau amâna. De fapt îl putem amâna sau cel puţin ne putem minţi că îl putem amâna, însă o vorbă spune că inevitabilul nu poate fi amânat... Şi până la urmă, de ce am vrea să fim nemuritori? Am muri de plictiseală. Oamenii vor să fie nemuritori însă nu vor asta pentru toată omenirea, o vor doar pentru ei; cu toţii suntem, mai mult sau mai puţin, egoişti până la urmă. Dacă am deveni cu toţii nemuritori, am vrea ulterior să devenim muritori. De ce am vrea asta? Pentru că omul vrea să creadă că e unic, că tot ceea ce face, gândeşte, trăieşte sau iubeşte nu a mai fost, nu este şi nici nu va mai fi făcut, gândit, trăit sau iubit vreodată.

A început numărătoarea inversă până la distrugerea omenirii. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştim şi e foarte bine că nu le ştim şi e foarte bine că nu le ştim; dacă le-am şti, am fi mai îngrijoraţi decât suntem de obicei şi am uita să privim şi să trăim lucrurile cu adevărat importante. Dar care sunt până la urmă aceste lucruri "cu adevărat importante"? Probabil că nici dacă aş şti, nu v-aş spune, aş vrea să fiu singurul care ştie, aş vrea să fiu şi eu egoist ca mulţi alţi tineri.

Life without Google...

Azi, m-am cutremurat la gândul că nu ar mai exista motoare de căutare. E relativ imposibil să îţi imaginezi aşa ceva în ziua de azi, având în vedere că orice browser care se respectă are integrată o casetă brand-uită de un anumit motor de căutare. Imaginaţi-vă pentru o secundă că aţi vrea să aflaţi ceva de pe internet. Primul lucru la care te gândeşti este ”Hmm, I should Google it”, dar ce ar fi dacă nu ar exista Google, nici Yahoo, nici Amazon, nici AltaVista, nici MSN, ar fi doar milioane de URL-uri gata să fie descoperite de oameni răbdători şi curioşi. Mă gândeam că nu ştiu de cât timp folosesc Google, adică îmi aduc aminte oarecum perioada în care am descoperit Computerul, însă nu pot să îmi amintesc dacă exista Google pe atunci. Suntem chiar atât de dependenţi de motoarele de căutare? E imposibil să îţi porneşti Computerul conectat la internet fără să accesezi măcar un motor de căutare un cuvânt, un soft mic, o informaţie, o ştire... Părerea mea e că suntem dependenţi de motoarele de căutare, aştept să aflu şi părerile voastre

Te iubesc sau sunt doar nebun? E mai mult decât o întrebare. E o obsesie. Cine sunt, cine eşti, cine suntem? Întrebări fără răspuns sau doar întrebări. Chiar suntem aici acum, e doar un vis, o iluzie, o halucinaţie poate? Suntem vii, sau morţi? Cum poţi ştii cu adevărat? Dar ce e viaţa, ce e moartea? Nu cred că sunt în măsură să definesc viaţa, însă pot să bănuiesc ce e moartea.
Moartea e starea în care devii spectator, starea în care poţi doar să vizionezi, ca pe un film, viaţa ta sau a altora fără a avea dreptul de a interveni în vreun fel. Bineînţeles că în această stare ai înţelepciunea absolută, însă nu o poţi folosi decât pentru tine.
Dacă ai putea, i-ai ajuta pe cei care nu sunt în starea ta? Ţi-ar mai păsa oare de sufletele nenorocite ce se agaţă de câte un fir al destinelor celorlalţi în speranţa că în final firele lor nu vor fi simple, vor fi împletite?
În înţelepciunea supremă ai greşi oare dacă ţi-ai mai încerca din nou norocul, ai trăi din nou, ai muri din nou, sperând că vei putea viziona alt film, în care să fii protagonist, dar să fie alt gen, nu o dramă, nu un thriller, nu o comedie... Un gen în care protagonistul să facă totul bine. Un film pe care să îl poţi viziona de infinit ori, un film la care să plângi să râzi, dar mai ales să gândeşti.
De ce am numai întrebări fără răspuns? Să fie oare pentru că nu ştiu nimic, să fie oare pentru că vreau să ştiu totul ? De unde ştii CÂND ştii totul? Vrei să ştii totul? Ar mai conta ceva dacă ai ştii totul? Nu, nu vreau să ştiu totul, nu vreau să ştiu nimic, vreau să fiu un visător...
Vreau să pot merge pe stradă fără să îmi fac griji pentru doamna bătrână şi neputincioasă căruia îi e frică să traverseze strada, sau pentru puiul de om cu ochi rugători ce vrea o monedă sau o bancnotă pentru a-şi cumpăra nu pâine ci poate ţigări sau alcool.
Pâinea nu te ajută să visezi, nu îţi dă senzaţiua aceea că poţi face tot ceea ce vrei să faci, nu îţi dă senzaţia de moarte, senzaţia că eşti spectator la propria ta viaţă fără a putea face nimic, fără a putea schimba nimic. Pâinea inhibă puterea de a visa...Cine poate visa cu burta plină?

Pentru că se poate...

De la o vreme sunt tot mai des întrebat "de ce?". De ce arunc hârtia la coşul de gunoi, de ce nu mă îmbrac la modă, de ce mănânc mai mult decât ceilalţi, de ce sunt aşa cum sunt.

Şi eu îmi pun întrebarea de ce sunt aşa cum sunt? Să fie oară datorită genelor, a părinţilor, a educaţiei, sau poate a lipsei ei. Simt că nu ştiu cine sunt şi am nevoie de un dicţionar care să mă definească.

Da, la pagina 5776 la Litera V, paragraful 24 în dicţionarul de oameni ediţia din 1989...

Voicu-Vulcănean Alexandru, nascut în Zodia Peştilor, inteligent dar naiv în acelaşi timp, cu tendinţe majore de îngrăşare la vârsta adolescenţei, îi place să aibă întotdeauna dreptate, îşi iubeşte prietenii şi dacă ar avea, şi-ar iubi şi duşmanii, îi place să creadă că se pricepe la calculatoare, însă el ştie că sunt alţii mai buni decât el, tânjeşte după un suflet care să fie altfel, vrea ceva nou, vrea să cunoască pe cineva cu adevărat inteligent, pe cineva care să îl poate contrazice în tot ceea ce spune, pe cineva care să ştie tot, vrea să îl cunoască pe Dumnezeu. Dar îşi dă seama că Dumnezeu nu ar avea niciun motiv să îl cunoască acum, cât este în viaţă. Ar vrea să fie în viaţă când îl va vedea pe Dumnezeu, însă ştie că viaţa lui nu a fost într-atât de pură pentru a putea avea parte de o aşa şansă.

E nehotărât în tot ce face, nu îşi poate sorta niciodată priorităţile, urăşte să fie dator, dar uită des când alţii îi sunt datori lui.

Dar un dicţionar nu ar fi de ajuns...Sau ar fi de prisos, poate...

Nu avem nevoie de nimic care să ne definească. Avem nevoie de oameni, avem nevoie de contact, fizic, psihic, moral. Avem nevoie să ştim că totul va fi bine, chiar dacă nu va fi aşa. Suntem sclavii dorinţelor noastre şi nu ne dăm seama.

De ce?

Pentru că se poate.

Vine Bacuuu!

Cu paşi repezi se apropie şi ziua în care va trebui ca noi, viitori absolvenţi de liceu să demonstrăm că nu am trecut prin liceu ca raţa prin apă. Unii se tem de ziua aceea, altora nu le pasă. Eu nu simt nimic. Părinţii mi-au explicat frumos că este un examen de care depinde viaţa mea...Aşa mi-au spus şi la examenul de capacitate. Partea frumoasă este că după Bac, în funcţie de Bac, urmează Facultatea. Cum să depindă viaţa ta de un examen? Dacă îl pici, îl mai dai o dată. Şi cum să pici BAC-ul? Până la urmă dacă îl pici probabil nu îl pici degeaba. Nu trebuie să intrăm în panică, dar nici să ducem săptămânile rămase în beţii şi chefuri.
Eu sunt în dilemă...Să mă chinui sau nu? Are rost să mă chinui pentru un examen?
"N-a luat Bac-ul, ce ratat, nici măturător de stradă nu o să poată ajunge...ha ha"
"A făcut liceul degeaba, mai bine făcea profesionala, poate mai învăţa ceva"
"Nu e în stare de nimic, nici la muncă în uzină nu poţi să îl trimiţi!!!"
"Cum să nu ia Bac-ul io-l ştiam băiat deştept."
Ştiu deja ce n-o să se spună dacă îl iau. Dacă îl iau ce ar putea să se spună...
Şi dacă îl iau, unde merg? Ce facultate poţi să faci în România? Românii vor BANI, românii vor foarte mulţi BANI. Nu contează să faci ce îţi place, să faci bine ceea ce faci, contează să faci BANI. Banii nu aduc fericirea, însă îţi satisfac unele dintre dorinţele superficiale generate de o altă dorinţă, mai puţin superficială, de a fi mai bun decât ceilalţi. Oamenii îşi definesc fericirea doar prin prisma fericirii altor oameni.
Ce facultate poţi să faci în România? Nimeni nu face nimic de plăcere, nimeni nu se mai dedică meseriei sale. De ce e România în starea în care e. Românul aşteaptă să îi pice de sus. Mă apuc de facultate, o termin şi...şi...şi... ce fac după? După merg la muncă, poate la o muncă mai uşoară şi mai bine plătită decât a fost a părinţilor mei.
NU!
Eu vreau să fac ce îmi place. Nu contează cât de bine plătit voi fi, sau statutul social pe care mi-l va oferi respectiva meserie. Dacă vreau să mătur strada, o să mătur strada pentru că îmi place să mătur strada. Dacă vreau să fiu inginer o să fiu inginer doar pentru că îmi va plăcea să fiu inginer. Dacă vreau să fiu pictor voi picta numai dacă îmi va plăcea să pictez. Important e să faci ce ÎŢI PLACE ŢIE. Ajungi la o vârstă la care îţi dai seama că ai făcut toată viaţa ce au vrut alţii, ce le-a plăcut altora, iar pentru tine nu ai făcut absolut NIMIC. Dacă îţi petreci viaţa făcând pe placul altora vei fi trecut cu vederea. Aţi observat că întotdeauna subiect de discuţie sunt doar oamenii răi? Dacă faci un lucru bun eşti trecut cu vederea, nu-şi va aminti nimeni nimic, în shimb dacă ai făcut ceva rău vei fi bârfit de 7 ori câte 7 de toţi cunoscuţii şi necunoscuţii.
Vine Bacuuu şi eu vreau să fac ce îmi place să fac. Dar... ce îmi place să fac...?