Filă din Jurnalul unei Găini flegmatice

17 Decembrie 2007

Cocoşul n-avea somn şi a trezit toată gospodăria cu un Cucurigu!!! impertinent.

Gospodarul a intrat în grajd şi Porcul a scos un sunet ascuţit, speriat de lumina puternică. Toate suratele mele erau pe scară, alături de mine, însă unele împinse de foame, altele de curiozitate au ieşit în curte să redescopere iarba verde. Eu am decis să mai rămân pe scară câteva ceasuri, îmi place să dorm până târziu.

Nici nu ştiu cât era ceasul când, deşi rămăsesem singură pe scară şi îmi plăcea liniştea ce era implicată de această temporară singurătate, la rândul meu, împinsă de foame am coborât molcom de pe scară. Nu am putut să îmi iau micul dejun format din cereale integrale în linişte; numai cotcodăceală peste tot. Cocoşul nostru neastâmpărat s-a plictisit şi el de atâta cotcodăceală inutilă şi a plecat în curtea din spate să caute viermişori. A revenit dezamăgit, s-a confruntat cu Bismarck, curcanul şef şi a pierdut. Eu m-am dus în cuibar şi am ouat. Celălalte găini cotcodăceau la mine cum că nu fac îndeajuns de multe ouă, însă nu le-am băgat în seamă.

Fără să îmi dau seama, trecuseră câteva ore bune când gospodarul ne-a adus gustarea de prânz... Varză cu melcişori. Eu sunt vegetariană şi varza mă balonează... Astfel am luat un al doilea mic dejun, format tot din cereale integrale: porumb, grâu şi orzoaică. Măcar am mâncat în linişte, eram singură din nou. După masă am dat şi eu o raită prin curtea din spate, profitând de faptul că Bismarck îşi făcea siesta. Speram să găsesc o parceluţă nescormonită de iarbă verde proaspătă, însă suratele mele neastâmpărate mi-au luat-o înainte de dimineaţă. M-am mulţumit să ciugulesc dintr-o frunză de morcov veştejită.

Mai trecuseră câteva ore bune când am simţit nevoia să scarmăn în gunoi, este foarte relaxant, mai ales că îmi camuflează ridurile de pe picioare. Am plecat molcom spre grămada de gunoi, însă nu am fost deloc surprins să o găsesc asaltată de toate jivinele din curte. M-am simţit uşor dezamăgită, niciunul dintre ei nu profita la maxim de gunoiul proaspăt. Am aşteptat tăcută să mai plece o parte din mulţimea de jivine netrebnice. Era deja întuneric când am rămas singură pe grămada de gunoi. Eram uşor satisfăcută, fiind singură, înconjurată de atâta gunoi umed. Ameţită de atâta plăcere nu am sesizat cât timp a trecut. În întunericul intens ce s-a aşternut peste grămada de gunoi nu mai distingeai curca de găină. M-am aventurat singură în căutarea potecii ce ducea înapoi la grajd. Auzisem în cotcodăceala de dimineaţă că ar umbla Dihorul (criminal de găini în serie al cărui profil psihologic nu vreau să îl descriu, mă înspăimântă prea tare) prin zonă şi sentimentul meu nu era tocmai unul de securitate. Câinele a apărut în calea mea şi a lătrat în semn de prietenie. M-a escortat elegant până în grajd, iar eu i-am cotcodăcit în semn de mulţumire.

În grajd o găină roşie era cotcodăcită în semn de apreciere de celălalte găini... Cocoşul era în depresie, găina roşie tocmai anunţase că era cloşcă iar el nu îşi aducea aminte să fi fost împreună cu ea în ultimele săptămâni... Îl bănuia pe Bismarck, însă nu îşi permitea un test de paternitate. S-a angajat totuşi în a avea grijă de găina roşie pe toată perioada în care avea să clocească. Eu m-am dus din nou în cuibar, atâta scormonit în gunoiul cu efect terapeutic m-a epuizat.

Am moţăit uşor, dar măcar am ouat. Era târziu, am cinat singură, suratele mele şi celălalte jivine dormeau. Din nou am mâncat cereale integrale însă mai puţin decât de obicei, n-aş vrea să mă îngraş, poate îi vin idei gospodarului şi mă bagă în supă. M-am urcat pe scară fără să le trezesc pe celălalte şi am adormit greu, frământată de evenimentele de peste zi.

Mâine o iau de la capăt.

Cotcodac

.

Gânduri

Oare blondele sunt atât de proaste... cam dur cuvântul ăsta... să spunem naive, precum se spune? Mă întreb cum se simte o blondă când cineva face o glumă pe seama naivității sale... Oare se simte jignită, se supără? Până la urmă adevărul doare... dacă e spus cum trebuie, iar dacă nu, atunci nu mai e adevăr.
Sunt într-o sală plină de studenți. MINT! Sunt întradevăr într-o sală, însă nu e plină de studenți. Sunt doar 45. Mai avem și 1 bucată profesoară binevoioasă care iubește matematica și ar vrea ca și noi să o iubim de asemenea (matematica). Probabil nu la fel de mult precum ar vrea cei 45 de studenți să ia examenul în sesiune.
Suntem totuși aici și asta spune mai multe decât trebuie. Cei 45 de studenți privesc atent spre tablă, iar în paralel privesc chipul profesoarei și încearcă sau nu să îi asocieze un sentiment, mai mult sau mai puțin onorabil.
De ce avem sentimente? NU, roboții nu au sentimente și NU, nu avem cel mai mare creier dintre mamifere. Sentimentele ne fac slabi sau puternici? Nimeni nu vrea să fie slab, toți vor putere. Ce să faci cu puterea, dacă tot o să mori la un moment dat...și o să o pierzi bineînțeles. cel mai puternic om din lume o să moară, ca noi toți de altfel... Ne va păsa oare că a murit cel mai puternic om din lume? Probabil că da, numai dacă l-am cunoscut. De ce ne pasă doar de oamenii pe care îi cunoaștem? Unora nu le pasă nici de aceia. Cum văd oamenii lucrurile? Oamenii apreciază un om care a fost alcoolic timp de 12 ani (timp în care le-a făcut viața un calvar multor oameni: familie, prieteni, cunoscuți) apoi nu se știe cum, a reușit să se lase de băutură și nici măcar nu se gândesc la un om care nu a băut niciodată și a mers la muncă zi de zi timp de 12 ani pentru le asigura odraslelor sale un viitor... Nimic ieșit din comun.
Asigurăm viitorul generațiilor următoare. așa se spune. Ce poți să asiguri la viitor? Dacă nu știi ce se va întâmpla, cum poți să te asiguri că nu se va întâmpla ceea ce are să se întâmple? Și dacă totuși știi ce are să se întâmple și previi acel lucru, se mai consideră că ai știut ce se va întâmpla din moment ce nu s-a mai întâmplat?
Cei 45 de studenți au început să vorbească între ei. Li se pare că le sunt încălcate drepturile pentru că profesoara binevoioasă insită să își termine de predat lecția. Nu e vina ei că cei 45 de studenți au întârziat 15 minute la curs. Nici a studenților, au venit tocmai de pe colină...unii.
Și totuși, ne așteaptă un parțial dificil... Noi să fim sănătoși

Gânduri în ora de Physics

Suntem oameni şi oamenii mor. Nu e un lucru pe care îl putem evita sau amâna. De fapt îl putem amâna sau cel puţin ne putem minţi că îl putem amâna, însă o vorbă spune că inevitabilul nu poate fi amânat... Şi până la urmă, de ce am vrea să fim nemuritori? Am muri de plictiseală. Oamenii vor să fie nemuritori însă nu vor asta pentru toată omenirea, o vor doar pentru ei; cu toţii suntem, mai mult sau mai puţin, egoişti până la urmă. Dacă am deveni cu toţii nemuritori, am vrea ulterior să devenim muritori. De ce am vrea asta? Pentru că omul vrea să creadă că e unic, că tot ceea ce face, gândeşte, trăieşte sau iubeşte nu a mai fost, nu este şi nici nu va mai fi făcut, gândit, trăit sau iubit vreodată.

A început numărătoarea inversă până la distrugerea omenirii. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştim şi e foarte bine că nu le ştim şi e foarte bine că nu le ştim; dacă le-am şti, am fi mai îngrijoraţi decât suntem de obicei şi am uita să privim şi să trăim lucrurile cu adevărat importante. Dar care sunt până la urmă aceste lucruri "cu adevărat importante"? Probabil că nici dacă aş şti, nu v-aş spune, aş vrea să fiu singurul care ştie, aş vrea să fiu şi eu egoist ca mulţi alţi tineri.