În fiecare clipă a zilei suntem mai mult sau mai puţin absenţi din viaţa noastră. Gândurile ne poartă mai departe decât pot ochii urmări. Suntem înlănţuiţi de trupurile şi dorinţele ce se nasc în fiecare dintre noi promiţându-ne un singur lucru: fericire
Dar ce este această fericire la care vrea fiecare dintre noi să ajungă?
Ne naştem goi cu un potenţial intelectual nelimitat. Murim singuri şi de cele mai multe ori murim proşti.
Avem manualul de instrucţiuni al vieţii, dar refuzăm să îl citim şi să îl aplicăm crezând că ne ghidează mai bine instinctul.
Ne temem de moarte. De ce? Pentru că ne place viaţa. Ne place să ne umplem burţile peste măsură cu mai multă mâncare decât ne trebuie crezând că asta ne va satisface foamea de fericire. Suntem invidioşi sau - ar spune unii - ne bucurăm când unul dintre noi reuşeşte să se ridice din mocirla în care ne bălăcim toţi. Ne place de fapt să adorăm şi să visăm la idealuri de neatins. Sunt de neatins pentru că noi le facem de neatins.
De fapt, ne e frică să fim fericiţi. Unii dintre noi cred că nu merită să fie fericiţi şi îşi reneagă dreptul la fericire dintr-o modestie masochistă. Ceilalţi sunt prea orbi ca să vadă strălucirea fericirii reale, fiind deja inundaţi de sclipirile dorinţelor superficiale pe care ni le crează mass-media.
Dacă am găsi totuşi fericirea necondiţionată, gratuită şi nelimitată, probabil am vinde-o pentru nimic.
Da... ne place nimicul, nimicul ne umple sufletele şi ne face să ne simţim plini... de vid. Ne umplem timpul cu nimic, ne umplem burţile cu nimicuri, ne umplem creierele cu nimicuri, ne umplem genţile cu nimicuri, ba chiar ne umplem şi casele cu nimicuri.
Suntem orbiţi de atâta nimic, încât doar nimicul se mai vede. Fericirea ne vizitează uneori, sau poate o vizităm noi... Totuşi nu o putem vedea din cauza nimicului. Ştiţi care e partea cea mai tristă? Nimeni nu ştie cum arată nimicul şi nimeni e fiecare dintre noi în fiecae zi când ni se adresează o întrebare la care răspundem cu NU.
Vrem să ştim, dar nu citim, vrem să luăm fără să dăm, vrem să fim ajutaţi fără să îi ajutăm pe ceilalţi. Suntem măcinaţi de lucrurile cu adevărat importante cum ar fi...
ce o să se întâmple în 2012, bani, ce vom mânca diseară, bani, cum ne stă părul, bani, ce cred ceilalţi, bani, ce cred ceilalţi...
Ce cred despre ceilalţi despre noi, ce cred ceilalţi despre ei, ce cred ceilalţi despre tot, despre nimic, despre căpiţele de grâu otrăvit de afecţiunea plasticului...
Lista continuă inevitabil, aţi înţeles mesajul.
...
Lăsăm pe mâine...
Da, lăsăm tot ce se poate pe mâine.
De ce să fiu fericit astăzi? Mai e timp. Mai e timp... Suntem sclavii propriilor noastre alegeri. În fiecare zi cumpărăm dorinţă+fericire (vin la pachet). Exemplu: Şamponul Z îţi face părul mătăsos şi pufos şi elimină mătreaţa definitiv (adică exact atâta timp cât îl foloseşti), aducându-ţi fericire şi nevoie de şampon. Dar şamponul se termină... în schimb, nevoia de fericire (şi de şampon) rămâne, pentru că noi vrem ca ea să rămână. Ne vindem timpul pentru bani, bani cu care putem cumpăra nevoi.
Atât azi. Am nevoie de nişte nimic de la nimeni.
Dar ce este această fericire la care vrea fiecare dintre noi să ajungă?
Ne naştem goi cu un potenţial intelectual nelimitat. Murim singuri şi de cele mai multe ori murim proşti.
Avem manualul de instrucţiuni al vieţii, dar refuzăm să îl citim şi să îl aplicăm crezând că ne ghidează mai bine instinctul.
Ne temem de moarte. De ce? Pentru că ne place viaţa. Ne place să ne umplem burţile peste măsură cu mai multă mâncare decât ne trebuie crezând că asta ne va satisface foamea de fericire. Suntem invidioşi sau - ar spune unii - ne bucurăm când unul dintre noi reuşeşte să se ridice din mocirla în care ne bălăcim toţi. Ne place de fapt să adorăm şi să visăm la idealuri de neatins. Sunt de neatins pentru că noi le facem de neatins.
De fapt, ne e frică să fim fericiţi. Unii dintre noi cred că nu merită să fie fericiţi şi îşi reneagă dreptul la fericire dintr-o modestie masochistă. Ceilalţi sunt prea orbi ca să vadă strălucirea fericirii reale, fiind deja inundaţi de sclipirile dorinţelor superficiale pe care ni le crează mass-media.
Dacă am găsi totuşi fericirea necondiţionată, gratuită şi nelimitată, probabil am vinde-o pentru nimic.
Da... ne place nimicul, nimicul ne umple sufletele şi ne face să ne simţim plini... de vid. Ne umplem timpul cu nimic, ne umplem burţile cu nimicuri, ne umplem creierele cu nimicuri, ne umplem genţile cu nimicuri, ba chiar ne umplem şi casele cu nimicuri.
Suntem orbiţi de atâta nimic, încât doar nimicul se mai vede. Fericirea ne vizitează uneori, sau poate o vizităm noi... Totuşi nu o putem vedea din cauza nimicului. Ştiţi care e partea cea mai tristă? Nimeni nu ştie cum arată nimicul şi nimeni e fiecare dintre noi în fiecae zi când ni se adresează o întrebare la care răspundem cu NU.
Vrem să ştim, dar nu citim, vrem să luăm fără să dăm, vrem să fim ajutaţi fără să îi ajutăm pe ceilalţi. Suntem măcinaţi de lucrurile cu adevărat importante cum ar fi...
ce o să se întâmple în 2012, bani, ce vom mânca diseară, bani, cum ne stă părul, bani, ce cred ceilalţi, bani, ce cred ceilalţi...
Ce cred despre ceilalţi despre noi, ce cred ceilalţi despre ei, ce cred ceilalţi despre tot, despre nimic, despre căpiţele de grâu otrăvit de afecţiunea plasticului...
Lista continuă inevitabil, aţi înţeles mesajul.
...
Lăsăm pe mâine...
Da, lăsăm tot ce se poate pe mâine.
De ce să fiu fericit astăzi? Mai e timp. Mai e timp... Suntem sclavii propriilor noastre alegeri. În fiecare zi cumpărăm dorinţă+fericire (vin la pachet). Exemplu: Şamponul Z îţi face părul mătăsos şi pufos şi elimină mătreaţa definitiv (adică exact atâta timp cât îl foloseşti), aducându-ţi fericire şi nevoie de şampon. Dar şamponul se termină... în schimb, nevoia de fericire (şi de şampon) rămâne, pentru că noi vrem ca ea să rămână. Ne vindem timpul pentru bani, bani cu care putem cumpăra nevoi.
Atât azi. Am nevoie de nişte nimic de la nimeni.
