Te iubesc sau sunt doar nebun? E mai mult decât o întrebare. E o obsesie. Cine sunt, cine eşti, cine suntem? Întrebări fără răspuns sau doar întrebări. Chiar suntem aici acum, e doar un vis, o iluzie, o halucinaţie poate? Suntem vii, sau morţi? Cum poţi ştii cu adevărat? Dar ce e viaţa, ce e moartea? Nu cred că sunt în măsură să definesc viaţa, însă pot să bănuiesc ce e moartea.
Moartea e starea în care devii spectator, starea în care poţi doar să vizionezi, ca pe un film, viaţa ta sau a altora fără a avea dreptul de a interveni în vreun fel. Bineînţeles că în această stare ai înţelepciunea absolută, însă nu o poţi folosi decât pentru tine.
Dacă ai putea, i-ai ajuta pe cei care nu sunt în starea ta? Ţi-ar mai păsa oare de sufletele nenorocite ce se agaţă de câte un fir al destinelor celorlalţi în speranţa că în final firele lor nu vor fi simple, vor fi împletite?
În înţelepciunea supremă ai greşi oare dacă ţi-ai mai încerca din nou norocul, ai trăi din nou, ai muri din nou, sperând că vei putea viziona alt film, în care să fii protagonist, dar să fie alt gen, nu o dramă, nu un thriller, nu o comedie... Un gen în care protagonistul să facă totul bine. Un film pe care să îl poţi viziona de infinit ori, un film la care să plângi să râzi, dar mai ales să gândeşti.
De ce am numai întrebări fără răspuns? Să fie oare pentru că nu ştiu nimic, să fie oare pentru că vreau să ştiu totul ? De unde ştii CÂND ştii totul? Vrei să ştii totul? Ar mai conta ceva dacă ai ştii totul? Nu, nu vreau să ştiu totul, nu vreau să ştiu nimic, vreau să fiu un visător...
Vreau să pot merge pe stradă fără să îmi fac griji pentru doamna bătrână şi neputincioasă căruia îi e frică să traverseze strada, sau pentru puiul de om cu ochi rugători ce vrea o monedă sau o bancnotă pentru a-şi cumpăra nu pâine ci poate ţigări sau alcool.
Pâinea nu te ajută să visezi, nu îţi dă senzaţiua aceea că poţi face tot ceea ce vrei să faci, nu îţi dă senzaţia de moarte, senzaţia că eşti spectator la propria ta viaţă fără a putea face nimic, fără a putea schimba nimic. Pâinea inhibă puterea de a visa...Cine poate visa cu burta plină?
Moartea e starea în care devii spectator, starea în care poţi doar să vizionezi, ca pe un film, viaţa ta sau a altora fără a avea dreptul de a interveni în vreun fel. Bineînţeles că în această stare ai înţelepciunea absolută, însă nu o poţi folosi decât pentru tine.
Dacă ai putea, i-ai ajuta pe cei care nu sunt în starea ta? Ţi-ar mai păsa oare de sufletele nenorocite ce se agaţă de câte un fir al destinelor celorlalţi în speranţa că în final firele lor nu vor fi simple, vor fi împletite?
În înţelepciunea supremă ai greşi oare dacă ţi-ai mai încerca din nou norocul, ai trăi din nou, ai muri din nou, sperând că vei putea viziona alt film, în care să fii protagonist, dar să fie alt gen, nu o dramă, nu un thriller, nu o comedie... Un gen în care protagonistul să facă totul bine. Un film pe care să îl poţi viziona de infinit ori, un film la care să plângi să râzi, dar mai ales să gândeşti.
De ce am numai întrebări fără răspuns? Să fie oare pentru că nu ştiu nimic, să fie oare pentru că vreau să ştiu totul ? De unde ştii CÂND ştii totul? Vrei să ştii totul? Ar mai conta ceva dacă ai ştii totul? Nu, nu vreau să ştiu totul, nu vreau să ştiu nimic, vreau să fiu un visător...
Vreau să pot merge pe stradă fără să îmi fac griji pentru doamna bătrână şi neputincioasă căruia îi e frică să traverseze strada, sau pentru puiul de om cu ochi rugători ce vrea o monedă sau o bancnotă pentru a-şi cumpăra nu pâine ci poate ţigări sau alcool.
Pâinea nu te ajută să visezi, nu îţi dă senzaţiua aceea că poţi face tot ceea ce vrei să faci, nu îţi dă senzaţia de moarte, senzaţia că eşti spectator la propria ta viaţă fără a putea face nimic, fără a putea schimba nimic. Pâinea inhibă puterea de a visa...Cine poate visa cu burta plină?
